Regimul de cruditati

Ce este regimul de cruditati ?

Pentru omul sanatos, regimul de cruditati este recomandat doar pentru perioade mai scurte, in care are loc o detoxifiere a organismului si o reglementare a valorilor tensionale.

Regimul de cruditati cuprinde alimente vegetale preparate crude. Aici intra si alte alimente de natura animala, laptele cu derivatele sale, ouale si mierea. Acest regim contine relativ putine proteine si cu o valoare nutritiva si calorigena scazuta. Unele persoane suporta greu acest regim, mai ales atunci cand in componenta sa intra multe legume. O utilizare adecvata a sa presupune o cunoastere temeinica a caracteristicilor sale de ordin fiziologic.

1. Regimul de cruditati este sarac in proteine si bogat in glucide. Daca se administreaza timp indelungat, se poate imbogati in proteine prin adaos de lapte.

2. Principalul sau element calorigen il reprezinta lipidele, care se adauga crude sub forma de ulei sau smantana la diferite preparate.

3. Regimul de cruditati contine putina clorura de sodiu, dar este bogat in saruri de potasiu si calciu. Din cauza bogatiei lui in acizi organici si a saraciei in clorura de sodiu, regimul de cruditati nu provoaca sete,a stfel bauturile putand fi reduse considerabil. De aceea regimul de cruditati nu poate fi folosit in toate afectiunile insotite de retentie de apa. Aportul redus de apa si clorura de sodiu, favorizeaza si eliminarea apei, deoarece apa se elimina cu atat mai usor cu cat aportul de clorura de sodiu este mai mic.Potasiu si calciu pe care cruditatile le contine, din abundenta, au actiunea diuretica.

Regimul de cruditati este indicat pentru persoanele sanatoase care doresc sa scada in greutate, el avand efect deshidratant. Din cauza saraciei in clorura de sodiu, regimul de cruditati are si o afectiune antiinflamatoare.

4. Regimul de cruditati contine unele elemente bazice, din care motiv reactia urinii devine bazica si duce la cresterea rezervei alcaline a sangelui.

5. Regimul de cruditati este relativ sarac in calorii cu toate ca acestea da senzatia de saturatie, datorita marelui sau volum. Prina daos de unt sau de untdelemn, cantitatea de calorii poate fi ameliorata. In cura de slabire sunt foarte indicate cateva zile cu regim de cruditati.

6. Regimul de cruditati este foarte bogat in vitamine.

7. Regimul de cruditati este bogat in substante celulozice, ca urmare, produce multe retusuri nedigerate. Datorita saraciei sale in clorura de sodiu el nu solicita rinichii. Glucidele din legume si fructe sunt mai bine tolerate de organism decat cele din paine sau cartofi.

Din ce este format regimul de cruditati ?

Cura de fructe consta in consumare fructelor crude sau zeama de fructe. Legumele sunt excluse ina cest caz. Cura de fructe influenteaza schimburile metabolice si contribuie la neutralizarea unor compusi toxici acumulati in organism. Ea este indicata 1 – 2 zile pe saptamana asigurand un numar mic de calorii (aprox. 600).

Se stie ca dinte principiile alimentare de baza glucidele si lipidele sunt arse relativ usor. Produsii lor finali, apa si bioxidul de carbon, sunt eliminati prin plamani, piele si prin interventia rinichilor. Dar metabolizarea proteinelor necesita un aport mai mare energetic din partea organismului, ceea ce se poate constata si din cresterea mai intensa a metabolismului in urma administrarii de proteine, decat prin administrarea de glucide si lipide. Metabolizarea proteinelor cere un ficat sanatos deoarce el este sediul de formare a ureei. In bolile de ficat sufera mai intai procesele de desaminare a proteinelor alimentare. Cum aproape toata ureea este eliminata prin rinichi, aportul exagerat de proteine constituie o munca suplimentara si pentru rinichi. Orice deficienta a functiei renale are consecinte asupra cresterii travaliului circulator. In consecinta in cura de fructe, organele vitale (inima, ficatul si rinichii) beneficiaza.

Deoarece oxidarea tuturor principiilor alimentare este strans legata una de alta, si deoarece lipidele si protidele „ard la focul” glucidelor rezulta ca oxidatiile, in ansamblul lor, sunt favoriate de excesul glucidic.

In regimul de fructe este foarte importanta compozitia sa in saruri minerale. Ele sunt legate de fixarea apei. Pentru a fixa 100 g apa, este nevoie de 1 g sare. Sub influenta acestui regim sarac in saruri, rinichii elimina o cantitate de clorura de sodiu si de apa, mai mare decat cantitatea ingerata. Astfel se reduce rezerva de apa din organism, el se dezhidrateaza si greutatea corpului scade. Anumite procese metabolice se desfasoara mai repede, deoarece reactiile chimice sunt influentate de cantitatea de solvent.

Regimul de fructe, administrat de 10 zile, aduce un exces de 20 g saruri alcaline. Ele exercita asupra organismului o actiune favorabila si mai evidenta decat in cazul in care aceste saruri ar fi fost administrate sub forma de medicament. Deplasarea echilibrului metabolic spre alcalinitate este util organismului si in alte privinte.

In cele mai multe tesuturi reactia este slab alcalina si ea favorizeaza oxidatiile celulare. Apoi organismul are nevoie de o rezerva de baze pentru a lega, transforma si neutraliza acizii organici si  acidul carbonic ce se formeaza mereu in cursul metabolismului. Cand in tesuturi nu mai exista cantitati de baze, se produce o acumulare a acidului carbonic. In aceste cazuri zilele de fructe au efecte spectaculoase. Bazele favorizeaza transportul acidului carbonic si  activeaza oxidarea acizilor organici retentionati ( de exemplu acidul lactic).

Zilele de fructe reduc si formarea acidului carbonic, deoarece aportul global de substante alimentare este diminuat, prin aceasta micsorandu-se valoarea generala a metabolismului.

In concluzie zilele de fructe sunt recomandate atat omului sanatos, in scop preventiv, cat si celor cu cardiopatii, cu boli hepatice sau renale si hipertensivilor.

Alimentatia copilului scolar

Perioada scolara este lunga si cere mult efort fizic si intelectual. In primii ani, scolarul mic creste mai intens in inaltime. El apoi face un mare efort de acomodare la programul scolar. Copilul este sanatos, este vioi si plin de energie, alearga si se joaca. Dezvoltarea organelor si sistemelor la copii prezinta anumite particularitati.

Oasele, la varsta de 7 ani, se dezvolta mai repede decat musculatura. Ele contin o cantitate mai mare de apa si mai putine substante solide. Procesul intens de osificare necesita un aport suficient de calciu si fosfor precum si o reglare buna a depunerii de calciu in oase.

Musculatura este putin dezvoltata. Cresterea in voluma musculatorii nu se realizeaza prin sporirea numarului de fibre musculare ci prin ingrosarea celor existente. La 7 ani fibrele musculare sunt inca subtiri si au nuclei mari, cu continut bogat in sarcoplasma si apa. Printre fibrele musculare se afla o mare cantitate de tesut conjunctiv iar fibrele elastice sunt putine.

Sistemul nervos este slab dezvoltat si prezinta o mare instabilitate. Procesele nervoase fundamentale nu sunt echilibrate, predominand excitatia. Atentia este instabila iar vointa este slab dezvoltata, dar receptivitatea este  accentuata. Sfera vegetativa face fata cu greu cerintelor de efort fizic si intelectual. Viteza de circulatie a sangelui este mult mai mare decat la adult, frecventa cardiaca este mai mare – 90 pulsatii la 7 ani si 85 la 8 ani. Volumul sistolic este foarte mic (10 – 15ml) insa datorita frecventei cardiace ridicate, debitul cardiac este destul de mare.

Aparatul respirator este slab dezvoltat la copii antepubertari, laringele este alungit, traheea mai extensiila, brnhiile mai largi, diafragmul mai ridicat, ceea ce reduce posibilitatea maririi cutiei toracice in inspiratie. Frecventa respiratorie este 30/minut la 7 ani si de 24/minut la 12 ani.  Sistemul nervos vegetativ si glandele cu secretie interna sunt dezvoltate, ceea ce determina o eficienta redusa a mecanismelor de coordonare si reglare neuromorala. De aceea se recomanda ca efortul depus de copii la aceasta varsta sa aiba un caracter dinamic de scurta durata, cu pauze de relaxare relativ lungi.

Caracteristica principala a cresteriisi dezvoltarii organismului elevilor de clasele V – VIII consta in parcurgerea unei etape de mari modificari morfologice si functionale care-si lasa pregnant amprenta asupra intregii personalitati viitoare a elevului – pubertatea.

In perioada puberta asistam la o cresterea mai rapida la fete comparativ cu baietii. Organele si aparatele atat din sfera somatica cat si vegetativa au un ritm accelerat de crestere si dezvoltare. Creste talia copiilor prin alungirea membrelor, trunchiul mentinandu-se ingust si plat. Fibrele musculare se alungesc si se ingroase. Se dezvolta sistemul nervos central, creierul creste in greutate iar din punct de vedere functional prezitna o mare plasticitate, se dezvolta procesele de inhibitie, in special inhibitia de diferentiere ce favorizeaa activitatea de sinteza corticala. Toate aceste particularitati influenteaza viteza de formare si consolidare a deprinderilor motrice si favorizeaza aparitia oboselii.

Dezvoltarea glandelor genitale si intensificarea secretiilor hormonale determina cresterea reactivitatii sistemelor de comanda si de dirijare a functiilor organelor interne. Actiunea anabolizanta a hormonilor sexuali duce la tulburari de metabolism si la aparitia in sange a unor metaboliti noi, acizi, ce determina o hiperexcitabilitate cortico-viscerala marcata ce perturba homeostazia organismului in ansamblu si reduce considerabil randamentul fizic si psihic al scolarului.

Activitatea de invatatura solicita functiile intelectulale si are loc un amre consum energetic. Daca pentru micul scolar este nevoie de alimente care sa acopere 1800 – 2000 cal/zi, pentru scolarul mare sunt necesare 2500 – 3000 cal/zi.

Necesarul proteic este de 3,2 – 3,5 g/kg corp la cei mai mici, la care cresterea este mai accentuata iar la scolarii mari doar de 2,5 – 2,5 g/kg corp, intrucat cresterea corporala la acetia este mai scazuta.

Grasimile se vor da in proportie de 1 g/kg corp.

Glucidele vor fi consumate in cantitate mare, ele fiind furnizoare de energie. Vor fi asigurate prin consumarea painii in cantitate mai mare. Acum se paote ttrece la consumarea painii negre, mai bogata in saruri minerale si vitamine. Se pot da dulciuri sub toate formele.

Vitaminele vor fi luate din legume si fructe cat si din alimente de origine animala. Pentru pastrarea vitaminelor  si a sarurilor minerale, legumele nu se vor tine mult timp in apa de spalat si se vor fierbe in vas acoperit. La supe se va adauga galbenus de ou proaspat si patrunjel verde sau suc de lamaie.

Scolarul va lua 4 mese pe zi la interval de 4 ore intre ele.

Alimentatia femeii in sarcina si alaptare

In cursul perioadei de sarcina si de alaptare se petrec modificari profunde in organismul matern (dezvoltarea glandelor mamare, dezvoltarea uterului, formarea placentei, intensificarea metabolismului si modificarea glandelor endocrine).

Conditiile de viata ale femeii influenteaza nasterea prematura. Datele consemnate de Garot in Franta arata ca femeile care nasc prematur, 30 % sunt din cauza alimentatiei insuficiente, 33% din cauza de oboseala si surmenaj, iar 28 % din cauza locuintei necorespunzatoare.

In trecut, la noi in tara, nu se acorda imoprtanta cuvenita factorilor sociali si repercursiunilor lor asupra evolutiei sarcinii. In ultimii ani s-a preconizat ca atat in mediul rural cat si urban sa fie luate in evidenta toate femeile insarcinate si sa se informeze asupra conditiilor lor de mediu si de trai ca si a cadrului psihoafectiv al femeii. Dintre factorii sociali de mare importanta este relatia dintre reproducere si alimentatie; exista argumente convingatoare ca ratia alimentara a femeii gravide trebuie sa fie completa. Ratia dezechilibrata ca si tulburarile de absortie si de asimilatie digestiva, are repercursiuni asupra evolutiei sarcinii.

Printr-un mod de alimentatie adecvat, organismul femeii este ajutat sa treaca peste aceasta perioada fara sa aiba de suferit atat ea cat si copilul. Nevoile energetice in prima perioada de sarcina sunt cu 5 – 10% crescute iar in a doua jumatate cu 15 – 20. In perioada lactatiei ele ajung la un plus de 30%. Necesitatile de proteine sunt de 100g/zi in prima parte a sarcinii si de 125 – 130 grame in partea a doua. In cursul alaptarii nevoia de proteine este de 130 grame/zi. O dieta saraca in proteine poate duce la complicatii (nastere prematura sau cu malformatii, anemii, eclamsie, edeme etc.). Asigurarea necesarului proteic se va face in primul rand prin consumarea alimentelor ce contin proteine animale cu valoare biologica ridicata (lapte, oua, carne, peste si branzeturi). Proteinele vegetale din leguminoase, trebuie evitate, ele producand balonari.

Nu se va face abuz de lipide intrucat ele suprasolicita ficatul. Ele vor fi asigurate mai ales de grasimi de provenienta vegetala si in cantitate de 90 – 100g/zi. Glucidele vor fi date cu prudenta in cantitate de 350 – 400g/zi pentru a nu duce la obezitate (mai ales in cursul alaptarii). In cursul sarcinii si alaptarii creste nevoia de calciu si de fosfor (,15 – 2 grame/zi). Nevoia de fier creste de la 15 mg/zi la 20 – 25 mg/zi.

Aportul de sodiu va trebui restrans mai ales in ultima perioada  sarcinii deoarece favorizeaza aparitia edemelor. Nevoia de vitamine este crescuta atat la femeia gravida cat si la cea care alapteaza. Astfel cresc necesitatile in vitamina B1, B2, B6, PP, K, A si D. Cresterea in greutate in timpul sarcinii nu trebuie sa depaseasca 10 kg. Controland cresterea in greutate a  femeilor insarcinate se previne macromosia si deci obezitatea hipertrofica cu riscul diabetului si se asigura posibilitatea revenirii la greutatea initiala, evitand cresterele in greutate, secundare nasterii.

O crestere insuficienta in greutate, de asemenea, atrage dupa sine riscul denutritiei calorico-azotate, a nasterii premature sau chiar a mortii fatului.

Alimentatia va fi suficienta cantitativ si calitativ, fara abuzuri, alcatuite din alimente proaspete si prezentate cat mai variat. In timpul sarcinii se recomanda mese in volum mic si cat mai dese. Se vor evita alimentele prea grase, condimentate, afumaturile, conservele, prea sarate, alcoolurile si cafeaua. Se vor evita de asemenea si sosurile prajite cu grasime incinsa.

La femeia care alapteaza se vor evita unele alimente care pot da gust laptelui sau care pot produce tulburari digestive la sugar (ceapa, usturoiul, cafeaua, alcoolul, etc). In cazul in care femeia gravida indeplineste o munca fizica ce o solicita mult, regimul alimentar va fi suplimentat caloric !

Prevenirea secundara a cariei dentare

Prevenirea secundara a cariei dentare cuprinde diagnosticul precoce al cariei dentare si metodele de interventie terapeutica în fazele incipiente de îmbolnavire. Procesul carios este un proces dinamic care începe prin demineralizarea superficiala a smaltului, demineralizare ce poate fi reversibila prin schimbarea conditiilor care au generat-o. Demineralizarea are ca rezultat intrarea în disolutie a unor elemente minerale din structurile dentare, printre care si fluorul. Cand intensitatea atacului cariogen scade, atat prin reducerea productiei de acid, cat si prin neutralizarea lui de catre sistemele tampon ale placii bacteriene, prezenta fluorului determina procesele de remineralizare.

Studii histologice demonstreaza ca leziunea carioasa nu este numai un proces de demineralizare progresiva ci un proces alternant de distructie si reparare (A. ILIESCU, M. GAFAR – 2001). Caria incipienta reprezinta prima manifestare evidenta a activitatii carioase în smalt, cand demineralizarea nu s-a extins la jonctiunea amelo-dentinara, suprafata smaltului ramanand dura, intacta si neteda la palpare. La examenul microscopic la o carie incipienta în evolutie se observa la suprafata zonei triunghiulare de demineralizare o zona mai mineralizata formata prin reprecipitarea sarurilor solubilizate din profunzime sau a celor proprii placii bacteriene. Examene histochimice demonstreaza ca în stadiile initiale se produce demineralizarea numai a componentei anorganice, fara modificari ale componentei organice. Remineralizarea se produce numai acolo unde trama organica nu a fost atacata.

Demineralizarea smaltului duce la modificarea proprietatilor optice ale acestuia, determinand aparitia unor pete netede, albe, opace la suprafata acestuia, vizibile cand dintele este uscat, fapt ce i-a conferit si denumirea de „pata alba cretoasa”. De multe ori, caria incipienta este neglijata datorita lipsei mijloacelor de evidentiere a leziunilor, a mascarii lor, prin prezenta depozitelor organo-minerale, a salivei si a pastrarii unui strat superficial de smalt aproape integru.

Leziunea incipienta poate fi diagnosticata la inspectie pe un dinte curat si uscat, prin control vizual sau folosind sonda, fara presiune, aparand ca o „pata alba cretoasa” cu suprafata neteda, intacta. în cazul leziunilor mai avansate, suprafata poate fi rugoasa, cu smaltul mai moale decat smaltul normal. Sonda va fi manevrata cu blandete pentru a nu prabusi prismele demineralizate cu potential de remineralizare. „Pata alba cretoasa” sau „leziunea nepigmentata” (White-spot) poate sa releve doua stadii distincte ale leziunii incipiente: o leziune mai putin accentuata, cand pata alba apare numai pe smaltul uscat, fata de leziunea la care pata alba apare si pe o suprafata de smalt umezita. Faptul se explica prin diferentele de indice de refractie: 1,62 la hidroxiapatita, 1,33 la apa si 1,0 la aer. Pe suprafata uscata, cele mai mici microcavitati se observa datorita diferentei mari a indicilor de refractie, aer si hidroxiapatita. Suprafata umezita are microcavitatile umplute cu apa cu indice de refractie apropiat de cel al hidroxiapatitei, deci pentru a putea fi vizibila, microcavitatile trebuie sa fie mai mari.

Leziunile incipiente, de obicei, sunt usor vizibile pe suprafetele vestibulare si orale ale dintilor, pe suprafetele proximale sunt mai greu de depistat. La nivelul santurilor si fosetelor, pata alba cretoasa, formandu-se pe ambii versanti ai fisurii, este mai dificil de observat. Palparea cu sonda trebuie facuta cu mult discernamant pentru ca, în cazul unei leziuni incipiente, presiunea exercitata cu sonda poate împiedica un proces de remineralizare spontana a leziunii. În gropitele si fisurile profunde o sonda ascutita poate patrunde chiar daca histologic nu este carie. Marmoratiile din santuri si gropite, precum si faptul ca sonda „agata” nu reprezinta indicatii relevante pentru stabilirea diagnosticului ‘de carie. Controlul cu sonda nu depisteaza decat o leziune ce a progresat pana la dentina, cand vizual apare culoarea brun-cenusie a smaltului subminat. Leziunile incipiente de pe fetele aproximale sunt detectate greu deoarece acestea nu sunt accesibile controlului vizual sau tactil. Aceste leziuni sunt descoperite, de obicei, în stadiu cavitar.

Intre posibilitatile practice de diagnostic precoce se înscriu:
· observatia directa sau dupa separarea dintilor monoradiculari cu ajutorul inelelor de cauciuc, benzi de cauciuc, pene de lemn (separare lenta);
· iluminare cu sistemul FOtI (Fibre Optic Transillumination);
· examenul radiologie pentru depistarea cariilor incipiente situate pe suprafetele proximale, cand suprafetele de contact sunt foarte stranse. Leziunile incipiente situate doar în smalt, datorita fenomenului de „sumare” a planurilor, pot sa nu fie vizibile;
· analiza computerizata a imaginilor radiografice (PITTS – 1984) poate detecta leziuni aproximale cantonate numai în smalt.

Pentru remineralizarea leziunilor incipiente în smalt, se intervine prin:
· asigurarea controlului placii bacteriene;
· modificarea dietei, în cazul unei diete cariogene;
· aplicatii topice cu fluor (apa de gura, pasta de dinti sau chiar prin efectul local al apei potabile fluorizate sau a tabletelor cu fluor supte, remineralizarea producandu-se prin precipitarea sarurilor din lichidul bucal;
· clatiri cu solutii remineralizante – dihidrofosfat de calciu si fluorura de sodiu la un pH de 6;
· aplicatii topice – gluconat de calciu urmate de NaF 2%.

Studiile realizate de BACKER – DIRKS (1966) au dovedit ca jumatate din leziunile incipiente, observate pe suprafetele netede ale dintilor la pacientii urmariti pe o perioada de 8 – 15 ani, s-au vindecat spontan în conditiile unei bune igiene dentare. Folosirea uiior solutii fluorurate, dublata de o dieta necariogena permite remineralizarea leziunilor carioase incipiente. La reluarea dietei cariogene, leziunile carioase remineralizate s-au dovedit mai rezistente la carie, comparativ cu zonele înconjuratoare (KOULORIDES -1980). Leziunile carioase sunt reversibile numai în cazul leziunilor incipiente, cand nu a aparut cavitatea. Aceasta, aparuta, defectul nu se mai reface, va progresa, dar se poate opri în evolutie daca placa bacteriana este îndepartata.

*Pentru a surprinde leziunile incipiente în smalt, ce ofera posibilitatea remineralizarii acestora, se recomanda ca examinarile sa se faca la intervale de 6 luni.

Virusul West Nile

Virusul West Nile este un virus care face parte din familia Vlaviviridae. Face parte din complexul virusilor prezenti in encefalita japoneza si este gasit in ambele regiuni tropicale si temperate. Virusul West Nile afecteaza in special pasarile, dar este cunoscut si pentru prezenta sa in organismul oamenilor, cailor, pisicilor, lilieclor, veveritelor si iepurilor domestici. Principalul mijloc prin care oamenii pot fi infectati cu virusul West Nile, este intepatura unui tantar infectat.

SIMPTOME WEST NILE
Virusul West Nile are trei efecte diferite asupra oamenilor. Primul este o infectie asimptomatica, al doilea este un sindrom febril usor numit si Febra West Nile, iar al treilea este o boala neuroinvasie numita Meningita sau Ecefalita West Nile.

A doua etapa, Febra West Nile are o perioada de incubatie de 2 – 8 zile, urmate de febra, dureri de cap, frisoane, diaforeza (transpiratie excesiva), slabiciune, limfadenopatie (umflarea ganglionilor limfatici), somnolenta, dureri articulare si simptome cum ar fi cele ale gripei. ocazional exista si o eruptie de scurta durata si unii pacienti prezinta simptome gastro-intestinale precum greata, varsaturi, pierderea poftei de mancare sau diaree. Sindromul de febra – mialgii determinat de virusul West Nile se deosebeste de alte astfel de sindroame prin aparitia frecventa a unei eruptii maculopapulare, concentrata pe trunchi, si a unei adenopatii. Cefaleea, durerile oculare, durerile faringiene, greata, varsaturile si artralgiile (dar nu artritele) sunt simptome de acompaniament frecvente.Simtomele in general dispar in termen de 7 – 10 zile, desi oboseala poate persista timp de cateva saptamani, iar limfadenopatia pana la doua luni.Encefalita este cea mai periculoasa forma de manifestare a virusului West Nile si este caracterizata prin aparitia timpurie a simptomelor si un nivel scazut de constiinta, apropiindu-se uneori de coma.

TRANSMITEREA VIRUSULUI WEST NILE

Virusul West Nile se transmitere cel mai frecvent prin intepaturile tantarilor atat la animalele precizate mai sus cat si la oameni. Pasarile sunt gazdele perfecte pentru acest virus, ele transmitand-ul mai departe la alte pasari, animale, insecte si intr-un final la oameni. Oamenii si majoritatea mamiferelor nu joaca niciun rol în raspandirea virusului de aceea oamenii si caii sunt denumiti uneori gazde accidentale ori finale ale virusului, deoarece cercetarile sugereaza faptul ca în organismul lor nu se dezvolta o cantitate suficienta de virus pentru a continua ciclul de raspandire.

TRATAMENT WEST NILE
Pana în prezent, nu a fost dezvoltat un vaccin sau un tratament specific in cazul infectarii cu virusul West Nile.
* Cei mai expusi la infectarea cu virus sunt batranii.

CUM NE FERIM DE WEST NILE ?

Pentru a preveni infectarea cu virus West Nile, trebuie sa tinem cont de urmatoarele masuri de precautie:

* Evitarea expunerii la tantari, purtand imbracaminte cu maneci lungi si pantaloni lungi.
* Utilizarea de substante chimice repelente de tantari (care alunga tantarii)
* Împiedicarea patrunderii tantarilor in casa plin instalarea de plase la geamuri
* Desecarea baltilor de apa din jurul gospodariilor si îndepartarea recipientelor cu apa statuta.

Cresterea rezistentei la carii prin sigilarea santurilor

În timp ce suprafetele ocluzale reprezinta numai 12,5 % din aria suprafetelor dentare, ele cumuleaza 60% din totalul leziunilor carioase, santurile si fosetele prezentând o vulnerabilitate crescuta la atacul cariogen. Utilizarea sistemica si topica de fluor a redus semnificativ aparitia cariilor, dar, la nivelul santurilor si fosetelor, asigura doar o foarte slaba protectie. Din studiile lui BAKER si DIRKS reiese ca, dupa 15 ani de folosire a apei potabile fluorizate, diminuarea cariei la nivelul santurilor si fosetelor a fost de numai 30%, în comparatie cu reducerea de 75% a cariei la nivelul suprafetelor aproximale.

Din rezultatele multor cercetari s-a tras concluzia ca administrarea sistemica s-au topica de fluor face ca la nivelul santurilor si fosetelor cariile sa fie întârziate, dar nu prevenite. Aceste observatii atesta ideea ca producerea cariilor la acest nivel este în legatura directa cu forma suprafetei ocluzale, forma santurilor si adâncimea lor. Particularitatile de structura ale smaltului de la nivelul santurilor si fosetelor, cumulate cu posibilitatile de retentionare a alimentelor si a microorganismelor si imposibilitatea realizarii unei curatiri foarte bune, fac ca aceste zone sa prezinte o vulnerabilitate deosebita la carie. Zonele anfractuoase de la acest nivel fac ca difuziunea salivei sa fie diminuata, astfel ca aceasta nu-si poate exercita functia de spalare si pe aceea de aport de ioni necesari pentru maturatia posteruptiva a smaltului sau pentru remineralizare. Din acelasi motiv, este împiedicat accesul celor mai fine fire ale periutei de dinti, acestea având diametrul aproximativ de 150-200 u, în timp ce largimea santurilor si fisurilor determinate cu microscopul electronic cu baleiaj este de aproximativ 4 – 5 u. Astfel, aceste zone devin nise ecologice ideale pentru bacteriile cariogene, cu precadere Streptococul mutans si Lactobacilul. La 1895, Wilson sugereaza sigilarea, realizând o bariera mecanica prin aplicarea în santuri si fosete a cimentului oxifosfat de zinc si înca de la 1976, A.D.A, Consiliul Materialelor Dentare desemneaza rasinile de sigilare ca un mijloc sigur si eficace de prevenire a cariei în santuri si fosete cu urmatoarele efecte profilactice:

· realizeaza umplerea mecanica a santurilor si fosetelor cu o rasina acido – rezistenta;
· prin obturarea santurilor si fosetelor se desfiinteaza nisele ecologice ideale pentru bacteriile cariogene, în special pentru Streptococcul mutans si Lactobacilul acidofil;
· prin umplerea santurilor si fosetelor, suprafetele nu mai sunt retentive, oferind posibilitatea realizarii unei bune autocuratiri si curatiri artificiale.

Indicatiile sigilarilor
Indicatiile sigilarii santurilor si fosetelor sunt în functie de: vârsta pacientului, statusul odontal, morfologia suprafetelor ocluzale, obiceiurile
alimentare, fluoroprofilaxia în antecedente sau în prezent si capacitatea pacientului de a coopera cu medicul stomatolog.

Astfel, sigilarile sunt indicate:
· în santurile si fosetele adânci în forma literelor „U”, „I”, „IK”, „Y” invers, amfora, picatura;
· sonda „agata”, dar nu sunt semne de carie dentara;
· santurile si fosetele molarilor primi permanenti, recent erupti, molarii doi si premolarii permanenti;
· santurile palatinale ale molarilor maxilari si cele vestibulare ale molarilor mandibulari;
· fosetele cingulare ale incisivilor maxilari (în special incisivii laterali);
· existenta santurilor si fosetelor aberante adânci;
· suprafetele ocluzale ale molarilor temporari;
· pacienti carioactivi, cu nivel crescut de Streptococ mutans;
· pacienti ce consuma zilnic cantitati mari de dulciuri;
· pacienti handicapati fizic si psihic;
· pacienti cu xerostomie.
Sigilarea santurilor si gropitelor ocluzale este important sa se realizeze la copiii cu vârste cuprinse între 6 – 9 ani si 11 -14 ani, perioada în care erup molarii de 6 ani, premolarii si molarii de 12 ani, având în vedere ca receptivitatea la carie a dintilor permanenti este maxima în primele 24 luni de la eruptie SIMONSEN recomanda ca perioade potrivite pentru sigilare vârsta de:
· 3 – 4 ani pentru molarii temporari;
· 6 – 7 ani pentru primii molari permanenti;
· 11 -13 ani pentru molarii doi permanenti si premolari.

Pentru molarul de sase ani, având în vedere vulnerabilitatea crescuta la carie, este preferabil ca sigilarea sa se faca cât mai aproape de momentul degajarii suprafetei ocluzale de capusonul mucos.

Contraindicatii
· santuri si fisuri supuse autocuratirii;
· existenta leziunilor carioase cavitare care necesita obturatii;
· existenta de obturatii pe suprafata ocluzala;
· pacienti necooperanti.

Materiale de sigilare
În anul 1986, Dental Advisor (citat de WEI – 1988) stabileste ca proprietati ideale pentru un sigilant urmatoarele:
· penetranta înalta;
· timp de lucru mediu;
· timp de priza scurt;
· absorbtia scazuta a apei;
· expansiunea termica redusa;
· rezistenta înalta la uzura.
Dupa BRATU si colab. (1994), calitatile unui material de sigilare sunt urmatoarele:

· fluiditate;
· aderenta buna la suprafetele gravate;
· priza rapida în conditiile cavitatii bucale;
· proprietati mecanice si termice asemanatoare cu cele ale structurilor dure dentare;
· biocompatibilitatea;
· sa nu perturbe ocluzia;
· sa aiba calitati fizionomice satisfacatoare.

S-au folosit materiale pe baza de -poliuretani, cianoacrilati. Actual se utilizeaza o mare varietate de materiale de sigilare autopolimerizabile si fotopolimerizabile, printre care:
· rasini metacrilice pe baza de bisferiol A – glicidilmetacrilat (Bis GMA) sau uretandimetacrilat (UDMA), nesarjate sau sarjate compozite – cu sau fara fluor;
· compomeri;
· cimenturi ionomere de sticla.

Cele mai folosite materiale de sigilare sunt pe baza de rasini diacrilice. Compozitia lor chimica este asemanatoare cu a celorlalte compozite, cu deosebirea ca materialele pentru sigilare trebuie sa fie mult mai fluide pentru a penetra în santuri si fosete. Materialele de sigilare autopolimerizabile se prezinta în sistem bicomponent (unul contine monomerul de diiutie si altul acceleratorul 5% amina organica). Cele doua componente se mixeaza înaintea aplicarii. Materialele de sigilare fotopolimerizabile se prezinta în sistem unicomponent, livrate în seringi de plastic opace sau sub forma de mjci carpule. Fotopolimerizarea se poate face cu radiatii luminoase UV si cu radiatii luminoase din spectrul vizibil, (radiatii luminoase incoerente, furnizate de surse de halogen si radiatii coerente, furnizate de laser). Datorita penetrabilitatii reduse si nocivitatii radiatiilor UV asupra organismului, polimerizarea cu raze UV nu se mai foloseste. Radiatiile de lumina vizibila nu sunt nocive si penetreaza de trei ori mai mult decât cele UV. Actual laserul reprezinta sursa cea mai buna de polimerizare a rasinilor diacrilice. Rezultatele cercetarilor comparative demonstreaza ca rasinile sarjate, fata de cele nesarjate, penetreaza mai bine în fisuri si au o rezistenta mai mare la abraziune, de aceea ele necesita o adaptare ocluzala foarte precisa. Continutul în fluor al rasinilor de sigilare nu modifica aderenta, penetrarea sau retentia sigilantului, dar prin eliberarea de fluor creste rezistenta smaltului la atacul acid.

Folosirea cimenturilor ionomere de sticla prezinta urmatoarele avantaje:
· adeziune la smalt fara o pregatire prealabila (exclude gravarea acida a smaltului);
· eliberare de ioni de fluor;
· culoare acceptabila;
· timp de priza convenabil.

Retentia în timp a cimenturilor ionomere este, însa, inferioara rasinilor de sigilare, dar efectul preventiv este evident, ele fiind utilizate la dintii la care nu se poate face o izolare perfecta, în aceasta categorie înscriindu-se dintii în eruptie, cu risc crescut la carie.

Pasta de dinti

Rezultatele unor studii ample considera ca diminuarea importanta a prevalentei cariei dentare în ultimile decenii, în tarile industrializate, se datoreaza fluorului continut în pastele de dinti (HAIKEL -1999). Fluorura de sodiu, fluorura fosfatica acida, monofluorfosfatul de sodiu, fluorura de staniu, aminele fluorurate sunt compusii de fluor continuti în pastele de dinti care au fost testati ca inhibitori ai dezvoltarii cariilor dentare.

Pastele de dinti cu NaF au aparut primele si aveau în compozitie substante abrazive, carbonati si fosfati de calciu. Acestea inactivau fluorura de natriu si o transformau în fluorura de calciu, foarte putin solubila. Pastele cu fluorura de staniu (SnF2) s-au dovedit eficace, dar au fost abandonate datorita aparitiei coloratiei extrinseci, care nu putea fi usor îndepartata de pe suprafata obturatiilor cu materiale fizionomice. ERICSSON (1961) a recomandat utilizarea în pastele de dinti a monofluorfosfatului de sodiu (MFP), care ramâne relativ stabil din punct de vedere chimic la un pH fiziologic si este compatibil cu majoritatea sistemelor abrazive bazate pe carbonat de calciu.

Firma COLGATE, în urma cercetarilor lui HODGE (1980), a încercat îmbunatatirea acestor paste prin adaugarea de giicerofosfat de calciu si fluorura de sodiu crescând concentratia de fluor la 1450 ppm (Colgate dental cream) sau chiar la 2050 ppm F (Colgate dual flours). Pentru zonele fara deficit de fluor în apa potabila exista rezerve în recomandarea folosirii pastelor de dinti cu continut ridicat de fluor la copii în cursul mineralizarii si maturarii smaltului dintilor permanenti datorita posibilitatii aparitiei fluorozei dentare.

Pastele de dinti cu aminofluoruri au eficienta crescuta datorita afinitatii aminofluorurilor fata de smalt chiar în cazul concentratiilor mici. Ele combina efectul detergent al aminelor alifatice cu efectul succesiv al ionului de fluor. Aplicarea locala a fluorului, prin intermediul pastelor dinti, la persoanele care fac periaj zilnic, are urmatoarele avantaje:
– permite contactul fluorului pe suprafetele de smalt libere de placa bacteriana;
– fluorul contribuie la inhibarea formarii si dezvoltarii placii bacteriene. Pastele de dinti se aleg în functie de vârsta si de riscul de aparitie a cariilor. La copilul mai mic de sase ani, cu risc scazut la carie, pasta nu trebuie sa contina mai mult de 600 ppm de fluor. La copilul cu risc crescut se recomanda pasta standard (1000 ppm F), dar în cantitate mica si controlata. La copilul mai mare de sase se recomanda pasta standard sau o pasta cu o concentratie mai ridicata de fluor (1450 ppm F).

Clatirile bucale – Apele de gura cu fluor
Metoda de fluorizare locala, prin clatirile orale, a fost aplicata în SUA si Scandinavia, ca apoi sa fie preluata pe scara larga. S-au utilizat solutii de NaF, SnF2, APF, fluorura de amoniu.
Concentratiile folosite pentru clatirile bucale sunt :
· 0,05% NaF pentru ciatire zilnica;
· 0,2% NaF pentru clatirea saptamânala;
· 0,1 % SnF2 pentru clatirea zilnica.

Cercetarile au demonstrat ca se obtin rezultate pozitive cu oricare din combinatii, eficacitatea lor depinzând de concentratia ionului de fluor, de frecventa clatirilor, de timpul cât se asigura contactul cu suprafetele dentare. Clatirile bucale efectuate zilnic, timp de mai multi ani, au dus la o scadere a incidentei cariei cu 35%. Metoda nu este indicata la copii sub 5 ani deoarece pot înghiti o cantitate din solutie.