Etichetă: cum scap de carii

Prevenirea cariei dentare prin controlul dietei

Igiena alimentatiei este inclusa de OMS intre cele patru mijloace deprevenire a cariei dentare, alaturi de fluorizarea generala si locala, sigilarea santurilor si fosetelor si igiena buco-dentala. Educatia privind igiena alimentatiei are un rol important in mentinerea sanatatii orale.

Prin dieta se intelege totalitatea alimentelor solide si lichide ingerate care includ componentele nutritive. Acestea vin in contact cu dintii, cu parodontiul si cu placa bacteriana. Dintre constituentii dietei, intereseaza in mod deosebit hidratii de carbon cu rol deosebit in etiopatogenia cariei dentare. Initial, cercetarile dadeau o pondere mare actiunii postrezorbtive a hidratilor de carbon in perioada de formare a dintilor (SOGNAES, citat de OLTEAN si colab., 1996), dar majoritatea cercetarilor ulterioare a demonstrat punctul de vedere a lui MÜHLEMANN (1969), cum ca hidratii de carbon actioneaza in primul rand prerezorbtiv. Hidrocarbonatele cele mai frecvent intalnite in alimentatie sunt: polizaharidice (amidonul, dizaharidele, zaharoza, maltoza) monozaharidice (glucoza, fructoza, lactoza, galactoza).

Polizaharidele – Amidonul
Amidonul din grau, cartofi, porumb, orez – neprelucrat alimentar -este virtual neacidogen (FROSTELL -1972). Amidonul hidrolizat insa, ajuns in cavitatea bucala, in contact cu saliva, este descompus de catre amilaza salivara pana la maltaza, iar aceasta, la randul ei, este scindata sub actiunea maltazei salivare in doua molecule de glucoza, care ar putea fi folosita de microorganismele placii bacteriene la producerea de acizi. Studii longitudinale (RUGG-GUNN – 1987) demonstreaza ca o alimentatie bogata in amidon, dar fara zahar, este putin cariogena. O dovada a cariogenitatii reduse a amidonului, este oferita de studiul pacientilor cu intoleranta ereditara la fructoza. Acestia nu pot consuma zahar (care se scindeaza in glucoza si fructoza), dar consuma cantitati mai mari de produse din amidon, (care se descompun numai in glucoza) si prezinta carii foarte putine (HEWBURN-1990). Dar adaugarea zaharului creste capacitatea cariogena a alimentelor ce contin amidon, aderenta amidonului cumulandu-se cu cariogenitatea zaharului.

Dizaharidele – Zaharoza
Zaharoza (sucroza), cu denumirea curenta de zahar, este o dizaharida, care, prin hidroliza, se descompune in glucoza si fructoza. Zaharoza este cea mai des asociata cu caria dentara. Acest lucru s-a bazat pe rezultatele experimentelor pe animale, care au demonstrat,-in primul rand, ca un numar mare de carii au aparut la grupurile cu dieta bogata in zaharoza, comparativ cu alte zaharide si, in al doilea rand, ca doar zaharoza este capabila sa stimuleze productia mare de dextran in placa. MIHALER (1972) a demonstrat ca la sobolani hrana ce continea numai 1% zaharoza este cariogena, maximum de cariogenitate obtinandu-se la 5% zaharoza, dar combinatia de 2% zaharoza cu 50% amidon in hrana este chiar mai cariogena.

Studiile au demostrat ca, la aceeasi cantitate de hrana cariogena, se obtine o incidenta mult mai mare a cariilor, in raport cu cresterea frecventei administrarii (FIRESTONE). Experiente pe sobolani au aratat ca toate tipurile de di si monozaharide (zaharoza, glucoza, fructoza si lactoza) sunt cariogene, dar zaharoza este cea mai activa (GREMBY 1969, 1974). in prezenta zaharozei se obtin placi bacteriene mai groase, sub care pH-ul poate sa coboare mai mult si sa ramana coborat pentru o mai lunga perioada. in afara studiilor experimentale pe animale si a celor statistice privind rolul consumului de hidrocarbonate in aparitia cariei, au existat studii pe oameni in care s-au modificat regimurile alimentare, studii ce au verificat si completat rezultatele obtinute pe animale. Cel mai amplu studiu interventionist s-a realizat la VIPEHOLM pe handicapati psihici, intre anii 1945 si 1953, si a fost prezentat de GUSTAFFSON in 1954. Organizat de Ministerul Sanatatii din Suedia intr-un spital de bolnavi psihici, al caror regim putea fi strict controlat, a cuprins grupuri de studiu la care s-a administrat zahar in cantitati diferite, modalitati diferite (sirop, paine, ciocolata, caramele) si orare diferite (la mesele pricipale, intre mese). Examenele clinice au fost realizate in sistem dublu orb; s-au realizat fotografii cu film muscat, modele de studiu si fotografii pentru fiecare subiect, la fiecare examinare.

Concluziile studiului au fost:
· Consumul de zahar in timpul meselor principale este insotit de o crestere mica a incidentei cariei dentare;
· Consumul de zahar in timpul meselor principale, dar si in perioadadintre mese este insotit de o crestere marcata a incidentiei cariei dentare;
· Cresterea activitatii carioase se intrerupe odata cu retragerea zaharului din alimentatie;
· Rata aparitiei leziunilor carioase in conditii experimentale este o variabila individuala;
· Leziuni carioase apar si in cazul evitarii consumului de zahar.

Pentru ca testarile in vitro pe asa numitele „guri artificiale” („ORAFAX”) sunt criticate pentru diferentele de comportament dintre ele si cavitatea bucala reala s-au folosit tehnici de producere a leziunilor incipiente a suprafetelor de smalt la dinti inclusi in punti sau proteze provizorii. Folosind teste de microduritate (KOULORIDES – 1976), microradiografii (PEARCE – 1979) sau grad de permeabilitate la o solutie- cu iod, s-au testat modificarile aparute in smalt in urma interactiunii placii bacteriene cu diferite alimente.

Rezultatele acestor cercetari arata ca zaharul si produsele de zahar produc carii in functie de:
· momentul consumarii lor, si anume cariogenitatea este crescuta daca acestea sunt consumate intre mese;
· frecventa consumului;
· concentratia in zahar a produselor. Demineralizarea fiind proportionala cu cresterea concentratiei de zahar si frecventei prizelor.

Monozaharidele
SCHEININ si MOKINEN (1975) au demonstrat ca, la oameni, monozaharidele, in prezenta unor placi bacteriene suficient de groase, au un potential cariogen egal cu cel al zaharozei. FROSTEL (citat de OLTEAN si colab.) sustine ca lactoza si galactoza sunt semnificativ mai putin cariogene decat zaharidele.
Potentialul acidogen al hidrocarbonatelor este dependent de clearance-ul oral (timpul de stationare in cavitatea bucala).
Clearance-ul bucal al hidrocarbonatelor depinde de :
· consistenta si aderenta alimentului;
· secretia salivara provocata de aliment;
· retentivitatile dintilor si arcadelor dentare naturale sau artificiale;
· capacitatea de autocuratire.
Clearance-ul oral (BRAMSTED – 1967) diferita de la individ la individ. La acelasi individ depinde de forma de prezentare a produsului, anumite produse lipicioase vor stationa mai mult decat bauturile dulci. Arcadele indemne favorizeaza autocuratirea, in timp ce factorii retentivi bucali (carii, lucrari protetice) prelungesc timpul de clearance. Clearance-ul cel mai lung – de 40 de minute – il are guma de mestecat cu zahar; dulciurile (caramele, bomboane, ciocolata) au un timp de 15 – 20 minute si 5 minute timpul cel mai scurt, il au bauturile racoritoare, legumele si fructele proaspete.
Prelungirea timpului de clearance este favorizata de:
– secretie salivara scazuta;
– vascozitate crescuta a salivei;
– factori retentivi locali.
Scurtarea timpului de clearance este influentata decresterea rapida a cantitatii de saliva prin folosirea la sfarsitul mesei a unor alimente de consistenta crescuta sau puternic aromatizate (legume crude, fructe proaspete etc).

Prevenirea cariilor dentare prin vaccinare

Dintre toate mijloacele de control al placii bacteriene specifica este doar utilizarea raspunsului imun a anticorpilor omologi componentelor microbiene cu efect cariogen demonstrat (Streptococul mutans). Aspectul cel mai important al vaccinarii anticarioase il constituie raportul risc / beneficiu in cazul unei boli care nu pune viata in pericol, asa cum este caria dentara. in astfel de cazuri, nu sunt tolerate reactiile adverse, iar aplicarea vaccinarii parenterale anticarie la om pune mari probleme de siguranta, deoarece exista o reala posibilitate de inducere a reactiilor autoimune cu acest tip de vaccin.

Imunizarea sistemica antistreptococica aplicata maimutelor de experienta a indus un raspuns imun predominat IgG, care se stie ca produce o reactie inflamatorie in tesuturi, cu cresterea consecutiva a permeabilitatii acestora pentru antigene. Un raspuns crescut IgG antistreptococi mutans in tesuturile gingivale ar putea pune in pericol bariera naturala reprezentata de gingie impotriva antigenelor placii bacteriene.

O alta problema particulara a vaccinurilor streptococice este legata de fenomenul de reactie antigenica incrucisata dintre proteinele streptococice si tesutul muscular cardiac, aparuta la animalele de laborator. Desi maimutele vaccinate impotriva cariei nu au prezentat leziuni cardiace, exista temerea ca vaccinul ar putea determina leziuni cardiace la om. Din rezultatele cercetarilor actuale reiese ca, cel putin in prezent, imunizarea sistemica anticarioasa nu este posibila.

In ceea ce priveste calea de imunizare, alta decat cea parenterala, cercetarile pe animale au dovedit ca imunizarea pe cale orala induce un raspuns IgA exclusiv in secretiile bucale, fapt ce elimina posibilitatea aparitiei reactiilor autoimune si aparitia inflamatiei in tesuturi, deoarece anticorpii IgA nu induc inflamatia. Cercetari actuale pe rozatoare demonstreaza ca un interes deosebit il constituie imunizarea pe cale intranazala, mult mai eficienta decat calea orala, cu inducerea raspunsurilor s – IgA.

Prevenirea secundara a cariei dentare

Prevenirea secundara a cariei dentare cuprinde diagnosticul precoce al cariei dentare si metodele de interventie terapeutica în fazele incipiente de îmbolnavire. Procesul carios este un proces dinamic care începe prin demineralizarea superficiala a smaltului, demineralizare ce poate fi reversibila prin schimbarea conditiilor care au generat-o. Demineralizarea are ca rezultat intrarea în disolutie a unor elemente minerale din structurile dentare, printre care si fluorul. Cand intensitatea atacului cariogen scade, atat prin reducerea productiei de acid, cat si prin neutralizarea lui de catre sistemele tampon ale placii bacteriene, prezenta fluorului determina procesele de remineralizare.

Studii histologice demonstreaza ca leziunea carioasa nu este numai un proces de demineralizare progresiva ci un proces alternant de distructie si reparare (A. ILIESCU, M. GAFAR – 2001). Caria incipienta reprezinta prima manifestare evidenta a activitatii carioase în smalt, cand demineralizarea nu s-a extins la jonctiunea amelo-dentinara, suprafata smaltului ramanand dura, intacta si neteda la palpare. La examenul microscopic la o carie incipienta în evolutie se observa la suprafata zonei triunghiulare de demineralizare o zona mai mineralizata formata prin reprecipitarea sarurilor solubilizate din profunzime sau a celor proprii placii bacteriene. Examene histochimice demonstreaza ca în stadiile initiale se produce demineralizarea numai a componentei anorganice, fara modificari ale componentei organice. Remineralizarea se produce numai acolo unde trama organica nu a fost atacata.

Demineralizarea smaltului duce la modificarea proprietatilor optice ale acestuia, determinand aparitia unor pete netede, albe, opace la suprafata acestuia, vizibile cand dintele este uscat, fapt ce i-a conferit si denumirea de „pata alba cretoasa”. De multe ori, caria incipienta este neglijata datorita lipsei mijloacelor de evidentiere a leziunilor, a mascarii lor, prin prezenta depozitelor organo-minerale, a salivei si a pastrarii unui strat superficial de smalt aproape integru.

Leziunea incipienta poate fi diagnosticata la inspectie pe un dinte curat si uscat, prin control vizual sau folosind sonda, fara presiune, aparand ca o „pata alba cretoasa” cu suprafata neteda, intacta. în cazul leziunilor mai avansate, suprafata poate fi rugoasa, cu smaltul mai moale decat smaltul normal. Sonda va fi manevrata cu blandete pentru a nu prabusi prismele demineralizate cu potential de remineralizare. „Pata alba cretoasa” sau „leziunea nepigmentata” (White-spot) poate sa releve doua stadii distincte ale leziunii incipiente: o leziune mai putin accentuata, cand pata alba apare numai pe smaltul uscat, fata de leziunea la care pata alba apare si pe o suprafata de smalt umezita. Faptul se explica prin diferentele de indice de refractie: 1,62 la hidroxiapatita, 1,33 la apa si 1,0 la aer. Pe suprafata uscata, cele mai mici microcavitati se observa datorita diferentei mari a indicilor de refractie, aer si hidroxiapatita. Suprafata umezita are microcavitatile umplute cu apa cu indice de refractie apropiat de cel al hidroxiapatitei, deci pentru a putea fi vizibila, microcavitatile trebuie sa fie mai mari.

Leziunile incipiente, de obicei, sunt usor vizibile pe suprafetele vestibulare si orale ale dintilor, pe suprafetele proximale sunt mai greu de depistat. La nivelul santurilor si fosetelor, pata alba cretoasa, formandu-se pe ambii versanti ai fisurii, este mai dificil de observat. Palparea cu sonda trebuie facuta cu mult discernamant pentru ca, în cazul unei leziuni incipiente, presiunea exercitata cu sonda poate împiedica un proces de remineralizare spontana a leziunii. În gropitele si fisurile profunde o sonda ascutita poate patrunde chiar daca histologic nu este carie. Marmoratiile din santuri si gropite, precum si faptul ca sonda „agata” nu reprezinta indicatii relevante pentru stabilirea diagnosticului ‘de carie. Controlul cu sonda nu depisteaza decat o leziune ce a progresat pana la dentina, cand vizual apare culoarea brun-cenusie a smaltului subminat. Leziunile incipiente de pe fetele aproximale sunt detectate greu deoarece acestea nu sunt accesibile controlului vizual sau tactil. Aceste leziuni sunt descoperite, de obicei, în stadiu cavitar.

Intre posibilitatile practice de diagnostic precoce se înscriu:
· observatia directa sau dupa separarea dintilor monoradiculari cu ajutorul inelelor de cauciuc, benzi de cauciuc, pene de lemn (separare lenta);
· iluminare cu sistemul FOtI (Fibre Optic Transillumination);
· examenul radiologie pentru depistarea cariilor incipiente situate pe suprafetele proximale, cand suprafetele de contact sunt foarte stranse. Leziunile incipiente situate doar în smalt, datorita fenomenului de „sumare” a planurilor, pot sa nu fie vizibile;
· analiza computerizata a imaginilor radiografice (PITTS – 1984) poate detecta leziuni aproximale cantonate numai în smalt.

Pentru remineralizarea leziunilor incipiente în smalt, se intervine prin:
· asigurarea controlului placii bacteriene;
· modificarea dietei, în cazul unei diete cariogene;
· aplicatii topice cu fluor (apa de gura, pasta de dinti sau chiar prin efectul local al apei potabile fluorizate sau a tabletelor cu fluor supte, remineralizarea producandu-se prin precipitarea sarurilor din lichidul bucal;
· clatiri cu solutii remineralizante – dihidrofosfat de calciu si fluorura de sodiu la un pH de 6;
· aplicatii topice – gluconat de calciu urmate de NaF 2%.

Studiile realizate de BACKER – DIRKS (1966) au dovedit ca jumatate din leziunile incipiente, observate pe suprafetele netede ale dintilor la pacientii urmariti pe o perioada de 8 – 15 ani, s-au vindecat spontan în conditiile unei bune igiene dentare. Folosirea uiior solutii fluorurate, dublata de o dieta necariogena permite remineralizarea leziunilor carioase incipiente. La reluarea dietei cariogene, leziunile carioase remineralizate s-au dovedit mai rezistente la carie, comparativ cu zonele înconjuratoare (KOULORIDES -1980). Leziunile carioase sunt reversibile numai în cazul leziunilor incipiente, cand nu a aparut cavitatea. Aceasta, aparuta, defectul nu se mai reface, va progresa, dar se poate opri în evolutie daca placa bacteriana este îndepartata.

*Pentru a surprinde leziunile incipiente în smalt, ce ofera posibilitatea remineralizarii acestora, se recomanda ca examinarile sa se faca la intervale de 6 luni.

Cresterea rezistentei la carii prin sigilarea santurilor

În timp ce suprafetele ocluzale reprezinta numai 12,5 % din aria suprafetelor dentare, ele cumuleaza 60% din totalul leziunilor carioase, santurile si fosetele prezentând o vulnerabilitate crescuta la atacul cariogen. Utilizarea sistemica si topica de fluor a redus semnificativ aparitia cariilor, dar, la nivelul santurilor si fosetelor, asigura doar o foarte slaba protectie. Din studiile lui BAKER si DIRKS reiese ca, dupa 15 ani de folosire a apei potabile fluorizate, diminuarea cariei la nivelul santurilor si fosetelor a fost de numai 30%, în comparatie cu reducerea de 75% a cariei la nivelul suprafetelor aproximale.

Din rezultatele multor cercetari s-a tras concluzia ca administrarea sistemica s-au topica de fluor face ca la nivelul santurilor si fosetelor cariile sa fie întârziate, dar nu prevenite. Aceste observatii atesta ideea ca producerea cariilor la acest nivel este în legatura directa cu forma suprafetei ocluzale, forma santurilor si adâncimea lor. Particularitatile de structura ale smaltului de la nivelul santurilor si fosetelor, cumulate cu posibilitatile de retentionare a alimentelor si a microorganismelor si imposibilitatea realizarii unei curatiri foarte bune, fac ca aceste zone sa prezinte o vulnerabilitate deosebita la carie. Zonele anfractuoase de la acest nivel fac ca difuziunea salivei sa fie diminuata, astfel ca aceasta nu-si poate exercita functia de spalare si pe aceea de aport de ioni necesari pentru maturatia posteruptiva a smaltului sau pentru remineralizare. Din acelasi motiv, este împiedicat accesul celor mai fine fire ale periutei de dinti, acestea având diametrul aproximativ de 150-200 u, în timp ce largimea santurilor si fisurilor determinate cu microscopul electronic cu baleiaj este de aproximativ 4 – 5 u. Astfel, aceste zone devin nise ecologice ideale pentru bacteriile cariogene, cu precadere Streptococul mutans si Lactobacilul. La 1895, Wilson sugereaza sigilarea, realizând o bariera mecanica prin aplicarea în santuri si fosete a cimentului oxifosfat de zinc si înca de la 1976, A.D.A, Consiliul Materialelor Dentare desemneaza rasinile de sigilare ca un mijloc sigur si eficace de prevenire a cariei în santuri si fosete cu urmatoarele efecte profilactice:

· realizeaza umplerea mecanica a santurilor si fosetelor cu o rasina acido – rezistenta;
· prin obturarea santurilor si fosetelor se desfiinteaza nisele ecologice ideale pentru bacteriile cariogene, în special pentru Streptococcul mutans si Lactobacilul acidofil;
· prin umplerea santurilor si fosetelor, suprafetele nu mai sunt retentive, oferind posibilitatea realizarii unei bune autocuratiri si curatiri artificiale.

Indicatiile sigilarilor
Indicatiile sigilarii santurilor si fosetelor sunt în functie de: vârsta pacientului, statusul odontal, morfologia suprafetelor ocluzale, obiceiurile
alimentare, fluoroprofilaxia în antecedente sau în prezent si capacitatea pacientului de a coopera cu medicul stomatolog.

Astfel, sigilarile sunt indicate:
· în santurile si fosetele adânci în forma literelor „U”, „I”, „IK”, „Y” invers, amfora, picatura;
· sonda „agata”, dar nu sunt semne de carie dentara;
· santurile si fosetele molarilor primi permanenti, recent erupti, molarii doi si premolarii permanenti;
· santurile palatinale ale molarilor maxilari si cele vestibulare ale molarilor mandibulari;
· fosetele cingulare ale incisivilor maxilari (în special incisivii laterali);
· existenta santurilor si fosetelor aberante adânci;
· suprafetele ocluzale ale molarilor temporari;
· pacienti carioactivi, cu nivel crescut de Streptococ mutans;
· pacienti ce consuma zilnic cantitati mari de dulciuri;
· pacienti handicapati fizic si psihic;
· pacienti cu xerostomie.
Sigilarea santurilor si gropitelor ocluzale este important sa se realizeze la copiii cu vârste cuprinse între 6 – 9 ani si 11 -14 ani, perioada în care erup molarii de 6 ani, premolarii si molarii de 12 ani, având în vedere ca receptivitatea la carie a dintilor permanenti este maxima în primele 24 luni de la eruptie SIMONSEN recomanda ca perioade potrivite pentru sigilare vârsta de:
· 3 – 4 ani pentru molarii temporari;
· 6 – 7 ani pentru primii molari permanenti;
· 11 -13 ani pentru molarii doi permanenti si premolari.

Pentru molarul de sase ani, având în vedere vulnerabilitatea crescuta la carie, este preferabil ca sigilarea sa se faca cât mai aproape de momentul degajarii suprafetei ocluzale de capusonul mucos.

Contraindicatii
· santuri si fisuri supuse autocuratirii;
· existenta leziunilor carioase cavitare care necesita obturatii;
· existenta de obturatii pe suprafata ocluzala;
· pacienti necooperanti.

Materiale de sigilare
În anul 1986, Dental Advisor (citat de WEI – 1988) stabileste ca proprietati ideale pentru un sigilant urmatoarele:
· penetranta înalta;
· timp de lucru mediu;
· timp de priza scurt;
· absorbtia scazuta a apei;
· expansiunea termica redusa;
· rezistenta înalta la uzura.
Dupa BRATU si colab. (1994), calitatile unui material de sigilare sunt urmatoarele:

· fluiditate;
· aderenta buna la suprafetele gravate;
· priza rapida în conditiile cavitatii bucale;
· proprietati mecanice si termice asemanatoare cu cele ale structurilor dure dentare;
· biocompatibilitatea;
· sa nu perturbe ocluzia;
· sa aiba calitati fizionomice satisfacatoare.

S-au folosit materiale pe baza de -poliuretani, cianoacrilati. Actual se utilizeaza o mare varietate de materiale de sigilare autopolimerizabile si fotopolimerizabile, printre care:
· rasini metacrilice pe baza de bisferiol A – glicidilmetacrilat (Bis GMA) sau uretandimetacrilat (UDMA), nesarjate sau sarjate compozite – cu sau fara fluor;
· compomeri;
· cimenturi ionomere de sticla.

Cele mai folosite materiale de sigilare sunt pe baza de rasini diacrilice. Compozitia lor chimica este asemanatoare cu a celorlalte compozite, cu deosebirea ca materialele pentru sigilare trebuie sa fie mult mai fluide pentru a penetra în santuri si fosete. Materialele de sigilare autopolimerizabile se prezinta în sistem bicomponent (unul contine monomerul de diiutie si altul acceleratorul 5% amina organica). Cele doua componente se mixeaza înaintea aplicarii. Materialele de sigilare fotopolimerizabile se prezinta în sistem unicomponent, livrate în seringi de plastic opace sau sub forma de mjci carpule. Fotopolimerizarea se poate face cu radiatii luminoase UV si cu radiatii luminoase din spectrul vizibil, (radiatii luminoase incoerente, furnizate de surse de halogen si radiatii coerente, furnizate de laser). Datorita penetrabilitatii reduse si nocivitatii radiatiilor UV asupra organismului, polimerizarea cu raze UV nu se mai foloseste. Radiatiile de lumina vizibila nu sunt nocive si penetreaza de trei ori mai mult decât cele UV. Actual laserul reprezinta sursa cea mai buna de polimerizare a rasinilor diacrilice. Rezultatele cercetarilor comparative demonstreaza ca rasinile sarjate, fata de cele nesarjate, penetreaza mai bine în fisuri si au o rezistenta mai mare la abraziune, de aceea ele necesita o adaptare ocluzala foarte precisa. Continutul în fluor al rasinilor de sigilare nu modifica aderenta, penetrarea sau retentia sigilantului, dar prin eliberarea de fluor creste rezistenta smaltului la atacul acid.

Folosirea cimenturilor ionomere de sticla prezinta urmatoarele avantaje:
· adeziune la smalt fara o pregatire prealabila (exclude gravarea acida a smaltului);
· eliberare de ioni de fluor;
· culoare acceptabila;
· timp de priza convenabil.

Retentia în timp a cimenturilor ionomere este, însa, inferioara rasinilor de sigilare, dar efectul preventiv este evident, ele fiind utilizate la dintii la care nu se poate face o izolare perfecta, în aceasta categorie înscriindu-se dintii în eruptie, cu risc crescut la carie.

Pasta de dinti

Rezultatele unor studii ample considera ca diminuarea importanta a prevalentei cariei dentare în ultimile decenii, în tarile industrializate, se datoreaza fluorului continut în pastele de dinti (HAIKEL -1999). Fluorura de sodiu, fluorura fosfatica acida, monofluorfosfatul de sodiu, fluorura de staniu, aminele fluorurate sunt compusii de fluor continuti în pastele de dinti care au fost testati ca inhibitori ai dezvoltarii cariilor dentare.

Pastele de dinti cu NaF au aparut primele si aveau în compozitie substante abrazive, carbonati si fosfati de calciu. Acestea inactivau fluorura de natriu si o transformau în fluorura de calciu, foarte putin solubila. Pastele cu fluorura de staniu (SnF2) s-au dovedit eficace, dar au fost abandonate datorita aparitiei coloratiei extrinseci, care nu putea fi usor îndepartata de pe suprafata obturatiilor cu materiale fizionomice. ERICSSON (1961) a recomandat utilizarea în pastele de dinti a monofluorfosfatului de sodiu (MFP), care ramâne relativ stabil din punct de vedere chimic la un pH fiziologic si este compatibil cu majoritatea sistemelor abrazive bazate pe carbonat de calciu.

Firma COLGATE, în urma cercetarilor lui HODGE (1980), a încercat îmbunatatirea acestor paste prin adaugarea de giicerofosfat de calciu si fluorura de sodiu crescând concentratia de fluor la 1450 ppm (Colgate dental cream) sau chiar la 2050 ppm F (Colgate dual flours). Pentru zonele fara deficit de fluor în apa potabila exista rezerve în recomandarea folosirii pastelor de dinti cu continut ridicat de fluor la copii în cursul mineralizarii si maturarii smaltului dintilor permanenti datorita posibilitatii aparitiei fluorozei dentare.

Pastele de dinti cu aminofluoruri au eficienta crescuta datorita afinitatii aminofluorurilor fata de smalt chiar în cazul concentratiilor mici. Ele combina efectul detergent al aminelor alifatice cu efectul succesiv al ionului de fluor. Aplicarea locala a fluorului, prin intermediul pastelor dinti, la persoanele care fac periaj zilnic, are urmatoarele avantaje:
– permite contactul fluorului pe suprafetele de smalt libere de placa bacteriana;
– fluorul contribuie la inhibarea formarii si dezvoltarii placii bacteriene. Pastele de dinti se aleg în functie de vârsta si de riscul de aparitie a cariilor. La copilul mai mic de sase ani, cu risc scazut la carie, pasta nu trebuie sa contina mai mult de 600 ppm de fluor. La copilul cu risc crescut se recomanda pasta standard (1000 ppm F), dar în cantitate mica si controlata. La copilul mai mare de sase se recomanda pasta standard sau o pasta cu o concentratie mai ridicata de fluor (1450 ppm F).

Clatirile bucale – Apele de gura cu fluor
Metoda de fluorizare locala, prin clatirile orale, a fost aplicata în SUA si Scandinavia, ca apoi sa fie preluata pe scara larga. S-au utilizat solutii de NaF, SnF2, APF, fluorura de amoniu.
Concentratiile folosite pentru clatirile bucale sunt :
· 0,05% NaF pentru ciatire zilnica;
· 0,2% NaF pentru clatirea saptamânala;
· 0,1 % SnF2 pentru clatirea zilnica.

Cercetarile au demonstrat ca se obtin rezultate pozitive cu oricare din combinatii, eficacitatea lor depinzând de concentratia ionului de fluor, de frecventa clatirilor, de timpul cât se asigura contactul cu suprafetele dentare. Clatirile bucale efectuate zilnic, timp de mai multi ani, au dus la o scadere a incidentei cariei cu 35%. Metoda nu este indicata la copii sub 5 ani deoarece pot înghiti o cantitate din solutie.

Prevenirea cariilor prin cresterea rezistentei dentare

Tesuturile dure dentare opun o rezistenta la atacul cariogen, rezistenta variabila în functie de grupe de dinti, de diferite suprafete ale aceluiasi dinte si de individ. Mai mult, ea poate sa varieze în decursul vietii la acelasi individ. Aceasta variabilitate a rezistentei structurilor dentare este conditionata, pe de o parte, genetic si, pe de alta parte, de o serie de factori care actioneaza în timpulformarii structurilor dentare, în perioada de maturare preeruptiva si în perioada posteruptiva.

Formarea smaltului se face dupa un model subordonat genetic, astfel ca fiecarei prisme de smalt îi corespunde un ameloblast anume pozitionat, care prezinta, la polul dinspre dentina, o prelungire protoplasmatica (TOMES), ce reprezinta prematricea organica a smaltului. Impregnarea substantei organice a smaltului cu saruri minerale se face treptat, printr-un proces fizico-chimic. Într-un anumit moment al dezvoltarii intervine o descarcare brusca de apa si proteine cu o încarcare masiva de saruri minerale, cu transformarea cristalelor incipiente de octofosfat de calciu în cristale de fosfat de calciu – hidroxiapatita.

Acest proces de epitaxie este dependent de: activitatea enzimatica din ameloblast, de valoarea pH-ului, de temperatura, de presiune si de concentratia ionica. Astfel, când nu sunt îndeplinite toate aceste conditii, procesul poate sa fie perturbat, survenind întârzieri în fenomenul de hidroliza, cu aparitia de zone de ectofosfat de calciu si carbonat de calciu, ce compromit calitatea smaltului, ambele cu o rezistenta mult scazuta la atacul acid. Prezenta ionului de fluor creste viteza de hidrolizare si garanteaza, astfel, aparitia unui smalt de calitate.

Compozitia smaltului adult: substante minerale 95%, apa 4%, matricea organica 1%. Matricea organica este formata, în principal dintr-o proteina asemanatoare keratinei si un mucopolizaharid (condroitinsulfatul). Matricea organica este repartizata sub forma de retea continua interprismatica si sub forma unor formatiuni particulare: „lamele”, „smocuri” si „fusuri”. Substantele minerale sunt alcatuite din fosfati de calciu, constituiti sub forma de hidroxiapatita 90%, fluorapatita 3%, restul fiind carbonati, silicati. Apa smaltului este legata de moleculele proteice (aproximativ 97%), iar restul se gaseste libera în spatiile interprismatice. Solubilizarea acida a smaltului este dependenta de legaturile fizicochimice care se realizeaza între matricea organica si componenta anorganica a smaltului.

Se presupune ca unele fenomene, ce intervin în perioada de mineralizare, pot modifica legaturile de afinitate dintre matricea organica a smaltului si componenta anorganica cu influente negative asupra mineralizarii. Astfel, depunerea, concentrarea si cristalizarea sarurilor minerale, precum si legaturile cu substanta organica a smaltului pot fi perturbate prin modificari ale mediului intern, cât si printr-un aport insuficient si/sau neproportional ale substantelor constitutive.

Mineralizarea smaltului nu se termina odata cu eruptia dintilor, ea este completata în faza de maturatie a smaltului pe baza mineralelor din saliva. Tulburarile metabolice produse de carentele vitaminice, alimentatie nerationala, tulburarile endocrine sau bolile infecto-contagioase ale mamei gravide sau ale copilului duc la perturbatii, cu consecinte negative asupra organului dentar în formare la fat sau asupra dezvoltarii si mineralizarii dintilor la copii.

Respiratie Urat Mirositoare

Respiratie urat mirositoare

Halena este termenul medical folosit pentru a descrie mirosurile neplacute din procesul de respiratie. In unele cazuri, respiratia urat mirositoare apare  doar in timpul vorbirii.

Cele mai multe cauze ale respiratiei urat mirositoare au la baa gura, mai exact o igiena orala precara. Mirosul neplacut din gura indica prezenta bacteriilor in cavitatea bucala (pe dinti si gingii). Pentru a inlatura acest lucru foarte neplacut, atat pentru pacient cat si pentru cei din jur este indicat un regim de curatare, care include periajul regulat, folosirea atei dentare si apei de gura.

Cauze respiratie urat mirositoare

La persoanele sanatoase cea mai frecventa cauza a respiratiei urat mirositoare sunt particulele de mancare, ramase la baza limbii, in partea din spate a acesteia. Aceasta portiune a limbii prezinta numeroase crapaturi care sunt locurile ideale pentru particulele de alimente ce se ascund si dezvolta bacterii.  Respiratia urat mirositoare poate indica de asemenea si prezenta unor boli severe, cum ar fi infectiile sinusurilor, ficatului si rinichilor cat si boli paradontale. Citeste tot →